Designul Naturalistic: O incursiune în trecut și prezent
Designul naturalistic, o abordare tot mai populară printre peisagiști în amenajarea spațiilor exterioare, își trage rădăcinile – după cum îi spune și numele – din natură. Totuși, de ce îi spunem „naturalistic” și nu „natural”? Simplu. Pentru că, de multe ori, luăm elemente naturale și le aducem în medii complet urbanizate, mai puțin „naturale” prin definiție. Practic, naturalizăm ceea ce este nenatural, creând o versiune reinterpretată a naturii.
Acest stil își are originea într-o serie de influențe istorice, culturale și ecologice. Dacă ne uităm puțin înapoi, totul a început în Marea Britanie, în secolul al XVIII-lea, cu pionieri precum Capability Brown și Humphry Repton.
Designul naturalistic, o tendință tot mai populară, ia elemente naturale și le integrează în medii urbane, oferindu-le un aer de spontaneitate atent calculată. De ce „naturalistic” și nu „natural”? Pentru că aici vorbim despre o natură „aranjată”, care pare autentică, dar e controlată la milimetru.
Totul a început în Marea Britanie, cu Capability Brown și Humphry Repton. Brown, de exemplu, era un maestru al peisajelor care “păreau să se contopească cu pământul”. Dar afirmațiile despre munca sa, privite retrospectiv, sunt de-a dreptul îndrăznețe: „a crea imagini armonioase cu pământul însuși”. A cui armonie? Al cui pământ? Probabil al aristocratului care voia să-și impresioneze vecinii. În realitate, natura „naturalizată” a lui Brown era mai degrabă o vitrină de putere și control, îmbrăcată frumos într-un ambalaj filosofic.
Pe de altă parte, Repton, inventatorul profesiei de grădinar peisagist, era un adevărat artist al promovării. A lansat faimoasele „Cărți Roșii”, în care ilustra grădini „înainte și după” cu desene detaliate și suprapuneri ingenioase. A fost suficient de creativ să transforme până și coperta roșie într-un punct de vânzare. Dar, în ciuda imaginației sale, multe dintre proiectele sale au rămas doar pe hârtie. Dacă Brown a fost omul cu „rezultatele”, Repton a fost visătorul care a reușit să transforme acest vis în artă – dar fără să se îmbogățească prea mult.
Astăzi, designul naturalistic a evoluat, inspirându-se din ideile celor doi, dar și ajustându-le cu o doză de ecologie și sustenabilitate. Ce rămâne clar e că frumusețea naturalistică a fost mereu mai puțin despre natură și mai mult despre viziunea (și buzunarul) celor care o creau. Iar întrebarea „a cui armonie?” rămâne valabilă, indiferent de epocă. Cei doi au promovat peisaje naturale, folosind linii sinuoase, lacuri artificiale și grupuri de arbori care imitau armonia naturii. Era un contrast puternic față de grădinile rigide și simetrice în stil baroc de pe continentul european.
Cărțile roșii ale lui Humphry Repton
Mai târziu, influența naturalismului în design a fost dusă mai departe de Gertrude Jekyll, o personalitate marcantă a peisagisticii britanice de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Jekyll a fost cunoscută pentru grădinile sale picturale, în care a combinat sensibilitatea artistică cu cunoștințe botanice profunde. Inspirată de pictură, ea a creat asocieri de plante care puneau accent pe culori, texturi și sezonalitate, dar care aveau și un aspect mai liber, mai natural decât grădinile formale. Filosofia ei? „Lasă planta să fie ea însăși – dar, dacă e nevoie, ghideaz-o puțin pe drumul cel bun.”
Jekyll era o vizionară, dar și o persoană extrem de practică. De exemplu, dacă cineva își imagina o grădină perfectă, ea venea și spunea: „Sigur, frumos desen, dar ce faci iarna?” Era maestră în a crea grădini perene, cu flori care să țină spectacolul vizual viu pe tot parcursul anului. Mai mult, avea o relație de colaborare fascinantă cu arhitectul Edwin Lutyens. Împreună, făceau echipă ca ginul și tonic-ul: el construia case superbe, ea le învăluia în grădini care arătau de parcă ar fi crescut acolo de când lumea. Jekyll nu doar că proiecta grădini – le dădea viață cu o personalitate proprie, un pic de haos controlat și o estetică pe care și natura ar fi invidiat-o.
sursa foto:Munstead Wood house, Woodland Garden
În secolul XX, ideea de a înțelege și imita ecosistemele naturale a câștigat teren, iar Karl Foerster, renumitul horticultor german, a devenit unul dintre pionierii acestui stil. Dacă numele îți sună cunoscut, este probabil datorită Calamagrostis acutiflora ‘Karl Foerster’, acea iarbă ornamentală grațioasă care pare să danseze în bătaia vântului în aproape orice grădină contemporană. Dar povestea lui Foerster merge mult mai departe de o iarbă faimoasă.
Karl Foerster nu doar că a popularizat utilizarea ierburilor decorative și a plantelor perene, dar a făcut-o cu o pasiune aproape poetică. El credea că grădinile ar trebui să fie „un loc de pace pentru sufletul obosit” și că frumusețea naturală poate vindeca. În viziunea sa, o grădină bine concepută era ca o orchestră vie, în care fiecare specie avea un rol esențial.
Foerster a fost un autodidact, dar a transformat această aparentă limitare într-un avantaj, abordând designul cu o curiozitate fără limite. Pepiniera sa, situată lângă Potsdam, a devenit un sanctuar pentru experimente. Aici a selectat, crescut și introdus pe piață sute de varietăți de plante, multe dintre ele fiind acum clasice în designul naturalistic. El a fost și un susținător fervent al grădinilor rezistente, insistând pe folosirea plantelor care pot face față condițiilor dure, fără să ceară multă întreținere.
Un aspect mai puțin cunoscut, dar fascinant, al lui Karl Foerster este că obișnuia să spună: „Grădinile sunt cel mai mic spațiu în care poți visa la o lume mai bună.” Poate de aceea plantele sale nu au fost doar frumoase, ci și reziliente, reflectând o legătură profundă între design și natură. A lăsat în urmă nu doar o moștenire de plante uimitoare, ci și o filosofie care inspiră generații de peisagiști și grădinari.
În ultimele decenii, Piet Oudolf a dus acest stil la un alt nivel, fiind una dintre figurile centrale ale New Perennial Movement (Mișcarea Nouă a Perenelor). Această mișcare promovează utilizarea plantelor perene și ierburilor decorative în compoziții care reflectă frumusețea schimbătoare a naturii pe parcursul anotimpurilor. Ideea centrală este de a pune mai puțin accent pe culoare și mai mult pe textură, formă și structura plantelor – inclusiv după ce florile se usucă. Oudolf, un autodidact care a început cu o pepinieră mică în Hummelo, Olanda, a transformat designul naturalistic într-o adevărată formă de artă. Observând comportamentul plantelor în grădina sa experimentală, a creat asocieri bazate pe sezonalitate și pe structura vizuală a plantelor. A fost inspirat de munca lui Karl Foerster și a dezvoltat conceptul de „plantare stratificată”, combinând plante de diferite înălțimi pentru a crea compoziții complexe și armonioase.
Proiectele lui Oudolf, precum High Line din New York sau Lurie Garden din Chicago, sunt astăzi repere în lumea designului peisagistic. Principiile sale, precum „Design pentru emoție” (grădini care inspiră și transmit o stare), „Estetică ecologică” (plante care sunt și utile, și frumoase) sau „Grădina pentru patru anotimpuri” (atractivă tot timpul anului), sunt o sursă de inspirație pentru peisagiști din întreaga lume.
De cealaltă parte a Atlanticului, în SUA, stilul naturalistic a luat o direcție puțin diferită, prin mișcarea Prairie Style. Inspirată de preriile native, această abordare, promovată de designeri precum Jens Jensen, încurajează folosirea plantelor indigene pentru a recrea peisaje naturale specifice Americii de Nord.
Revenind în Europa, mai recent, Nigel Dunnett, un ecolog urban din Marea Britanie, a adus un suflu nou acestui stil, punând accent pe sustenabilitate și adaptarea la medii urbane. Dunnett creează peisaje reziliente, cu întreținere redusă, care nu doar că arată bine, ci și contribuie la gestionarea apei de ploaie și la promovarea biodiversității. Schemele lui de plantare sunt gândite să evolueze natural, permițând plantelor să se autoregleze și să creeze habitate pentru fauna sălbatică. Detalii fascinante despre filosofia sa de design și exemple concrete pot fi găsite în cartea sa Naturalistic Planting Design, o resursă valoroasă pentru cei interesați de acest stil inovator.
În peisajul contemporan, designul naturalistic continuă să evolueze prin contribuțiile unor specialiști precum Claudia West și Thomas Rainer. Autorii cărții Planting in a Post-Wild World, cei doi propun o abordare stratificată a plantărilor, inspirată de structurile vegetale naturale. Ei pun accent pe integrarea plantărilor ecologice în medii urbane și pe crearea unor habitate funcționale, dar și estetice. Filosofia lor subliniază că, în lumea modernă, natura trebuie să fie adusă mai aproape de oameni, dar într-un mod care să susțină biodiversitatea și să maximizeze reziliența spațiilor verzi.
Abordarea lor are la bază ideea că plantările nu trebuie să fie doar frumoase, ci și ecologice și dinamice, capabile să se dezvolte și să se autoregleze în timp. Aceasta reflectă o sinteză între arta designului și știința ecologiei, fiind un răspuns la provocările globale legate de schimbările climatice și pierderea biodiversității
Designul naturalistic continuă să evolueze și să inspire, fiind susținut de dorința oamenilor de a se reconecta cu natura, chiar și în cele mai urbanizate spații. Cu specii perene, ierburi decorative și un aspect aparent necontrolat, dar atent calculat, acest stil ne arată că frumusețea naturală poate fi reinterpretată și integrată oriunde, chiar și acolo unde nu ne-am aștepta.
